Zilele trecute, cand deschideam ochii mari la drama infricosatoare a unei familii dragi mie, mi-am amintit de versurile din titlu, pe care le spuneam mama cateodata, cand ii puneam prea mult rabdarea la incercare. Le invatase la gradinita si le-a spus la o serbare, de 1 sau 8 martie. Mi-am adus aminte si despre un eseu pe care l-am scris la cererea dragului meu Liceu "George Cosbuc", la o ora de creative writing, pentru care tema fusese "daily life stereotypes".
Imboldita de situatia aceleiasi familii dragi mie, care si la momentul respectiv trecea prin momente dificile, mi-am ales stereotipul mamei vitrege. Era o perioada de Freud in viata mea si tocmai incepusem sa citesc despre motivul "casetelor" din povestile cu cate 3 fete de imparat. Fetele m-au dus cu gandul la mame, iar mamele, cu gandul la mamele vitrege, despre care eu auzisem numai in basme. Cu putin timp inainte de lectura cu pricina, mamele vitrege din basme se mutasera in realitatea mea si incercam sa-mi dau seama ce atitudine ar trebui sa iau fata de cea care ne invada acum viata genealogic-banala.
Ei bine, mama vitrega din basmul verisoarei mele era o mama-vitrega foarte dorita, dorita mai ales de catre verisoara cu pricina, venita la un moment oportun si manata, chiar si multi ani mai tarziu, de intentii de mama-buna. Laudele la adresa ei nu mai conteneau din toate partile si cu ratiunea mea de fier, m-am hotarat sa ma iau dupa multime. Am scris eseul, am argumentat impotriva stereotipurilor si am ridicat in slavi puterea noastra de a discerne. Am obtinut simpaticul 10+, care ni se acorda atunci de catre profesorii britanici, cu mentiunea "very insightful".
Cativa ani mai tarziu, stereotipul lua nastere chiar in familia verisoarei, mama-buna se transformase in mama-vitrega si imi dadeam singura -4, pentru ca nu avusesem intelepciunea de a vedea dincolo de aparente si de interesele imediate ale mamei-vitrege. Se maritase cu tatal, verisoara locuia surghiunita la bunici, socrii o blamau pe mama-vitrega, noi ii intorceam spatele.
Am auzit, intotdeauna de la altii, destul de indepartati, ca oamenii divorteaza, ca se cearta, ca se jignesc si ca se schimba. Cum nu mi-a fost sa vad astfel de lucruri de aproape si deci, nu as fi putut face o evaluare obiectiva, am considerat ca, asa a fost cazul si aici. Mama-vitrega a vrut case, averi, un anumit sot, o anumita pozitie sociala, orice numai nu binele copilului.
Dupa alti cativa ani, in care mama-vitrega s-a luptat singura cu lumea intreaga ( noi nu ne-am luptat, doar am stat de-o parte - deci si mai rau), descoperim ca stereotipul familiei era, de fapt, verisoara cea minunata, un inger de copil, cu par blond carliontat, ochi albastri, nevinovati si plini de dragoste, obrajori durdulii si 10+ pe linie, un copil-inger, in pielea caruia se ascunde cea mai mare dezmagire a unui parinte. Copilul nostru inger nu avea 10+ pe linie, mai reusea sa salte peste nota 6 din cand in cand, fura inca de pe vremea gradinitei, initial jucarii, mai tarziu plicuri cu bani, mintea fara sa-si tulbure privirea, cu aceeasi gurita de inger cu care impartea in stanga si-n dreapta saruturi pentru parinti si multi "te iubesc, tati". Au mai trecut ani si copilul-inger, care incepea deja sa-si arate adevarata fata de rimel, ruj zvapaiat si alte zorzoane, a inceput sa stea prin baruri mai mult decat la scoala, sa nu prea mai sara de notele de 2 si 3, sa nu prea mai dea pe acasa, sa vina eventual numai ca sa fure bani, carduri, lacrimi si suferinta, de la parinti, bunici si orice alti apropiati care se vedeau suficient de bravi cat sa-i intinda o mana de ajutor.
Mama-vitrega nu mai avea increderea in ea insasi, nu stia daca este prea mult sa ceara de la copilul-inger sa se spele din cand in cand, sa mai treaca pe la scoala, sa nu-i mai fure, mai ales atunci cand toate resursele familiei se duce catre apartamentele cumparate pentru copilul-inger si sa arate macar o urma de dragoste si compasiune, daca nu fata de ea, mama-vitrega, macar fata de el, tatal-bun.
Ultima oara cand l-am vazut si eu pe copilul-inger, mi-am amintit cum tatal ei facea scandal peste 3 strazi daca la baita de seara ii intra printesei un strop de apa in ochi. Mi-am amintit cum am iubit-o cu totii si ce bucurie a fost, pentru scurt timp, pentru toti cei apropiati. Mi-am amintit cum mama ei buna, a inchis ochii pentru ultima oara cu rugamintea fata de noi toti, sa o crestem cum trebuie pe copila si mi-am amintit cum noi toti, ne-am straduit, de-a lungul timpului, sa-i dam ascultare. Printesa a fost dusa la balet, la pictura, i s-a citit, chiar si in latina in primele luni de viata, a mers la scoala franceza, a scris poezii, a purtat cele mai elegante rochite, a avut cele mai frumoase papusi, a crescut intr-o familie de profesori, avocati si medici, dintre care nu a fost unul care sa nu alerge pe strada de drag ca se duce acasa, unde o va gasi pe ea. Verisorii au luat-o in gashka lor, bunicii au purtat-o prin tara in vacante, parintii i-au pus lumea la picioare. Pana sa fie descoperita adevarata ei fata, i se rezervase un loc la Sorbona si de acolo, viitorul era al ei.
Noi ne-am facut partea si inca o sa mai tragem ca sa o scoatem la capat, dar alegerea ei a fost sa se incadreze in acel procent din populatia Romaniei care nu scrie corect in limba romana sau in orice alta limba, de care se rade, mascat, pe sub mustati pentru ca nu a terminat o scoala, pentru ca nu stie cum sa stea pe scaun, pentru ca nu se spala, pentru ca umbla cu gasti de cartier, parveniti si rusini sociale de inalt rang si pentru ca si-a dezonorat familia si in primul rand, parintii.
Peste alti cativa ani, va deveni un paria, asa cum s-a intamplat cu alte verisoare din familia noastra, nu ii vom mai deschide usile caselor noastre, nu ii vom mai raspunde la telefon si nici nu ii vom mai pomeni numele in cele din urma.
Nu, am scos complet din scenariu faptul ca ne vom intrista la gandul ca nu a mai plecat la Sorbona, la facultate, ca poeziile ei nu au mai fost publicate de pe vremea cand avea 8 ani, ca ne o dor de vremurile cand nu era boita ca o sperietoare de ciori si in care ii puteau face altii baie cu forta. Nu ne vom gandi ca ne-ar fi placut sa stea si ea la masa noastra si sa-i luam cadouri de ziua ei. Nu, astea sunt ganduri care ne-au parasit atunci cand si ea ne-a demonstrat ca ne-a parasit pe noi.
In incheiere, poezia mamei mele - cel mai drag om care mi-a spus vreodata o poezie:
AM O PAPUSICA DA-I BOLNAVA SARACUTA
II DAU CEAI,NU VREA SA BEA
DOCTORII, NU VREA SA IA
VREA BOMBOANE , CIOCOLATA,PRAJITURI SI INGHETATA.
DAR DECAT SA-I FIE RAU,
MAI BINE LE MANANC EU!
N-AM DREPTATE DRAGI COPII?
OF!OF!OF!NUMAI MAMA SA NU FII!
